Exista in popor credinta ca barza aduce pruncul la nastere. Atunci cand copiii intrebau “de ce burtica mamei creste?”, parintii le raspundeau „vine barza”. Asa ajungem sa ne intrebam cum a devenit barza un etalon al fidelitatii conjugale si al dragostei de urmasi?

Pentru omul arhaic, prezenta unui cuib de barza pe casa sa, era semn ca va fi ferit de orice rautate. Aura de sacralitate a berzei izvora din calatoria ei anuala spre tarile calde sau lumile „de dincolo”. Din aceasta lume aducea barza copiii. Acesta era motivul pentru care pleca in fiecare toamna.

Legatura acestei pasari cu nasterea copiilor, poate fi vazuta si in faptul ca oamenii culegeau in vechime o planta numita „ciocul berzei“, planta cu flori albastre in forma de cioc de barza, folosita la descantatul femeilor care nu aveau copii.

Clampanitul berzei era privit ca cel ce aduce sanatate, fertilizeaza ogoarele si alunga spiritele rele.

In credinta populara barza prevesteste ursita: „Oamenii care vad o singura barza zic ca raman singuri, mai cu seama fetele si baietii necasatoriti“, insa fetele care vad prima oara berze cu sot, se vor marita.

Un pacat teribil era supararea berzei. De necazuri mari aveau parte si cei care-i stricau cuibul: casele lor ardeau de la focul pus chiar de barza

Atat de apropiati s-au simtit oamenii de aceste pasari incat au ajuns sa afirme ca „berzele in tara lor se fac oameni, iar la intoarcere redevin pasari“.

De fiecare data cand ma asez in fata unei icoane, ma simt impresionat de blandetea si iubirea ce o transmite. Si ma intreb de multe ori, ce ne strica bucuria si ne face sa uitam iubirea?…Parintele Arsenie Papacioc ne sfatuia mereu sa fim bucurosi si in acest sens spunea: „Va puteti imagina un inger trist?”. Din pacate, de cele mai multe ori suntem tristi si fara speranta…

In duminica aceasta sarbatorim pe Sfanta Maria Egipteanca si impreuna ne pregatim deja pentru Sarbatoarea Invierii, la care participam cu totii. Poate ca cei mai multi dintre noi cunosc amanunte legate de viata ei. As vrea insa sa pastram bucuria aceasta…

O vedem pictata in icoane ca o batranica slabita si incovoiata de greutati, primind Sfanta Impartasanie din mainile Sfantului Zosima. O imagine care la prima vedere este obisnuita si plina de compasiune. Dar gandul pe care de multe ori l-am avut privindu-o, a fost: „Oare ne vrea Dumnezeu atat de slabi si obositi de asceza pentru a fi bineplacuti Lui?”

Nu pot crede asa ceva! Totusi ceva vrea sa ne spuna pictorul care pastreaza traditia icoanei bizantine…Poate ca este imaginea prin care putem vedea cu ochiul liber cat de inradacinat este pacatul in noi! Si ce nevointa trebuie sa avem pentru a ne elibera de robia pacatului. Si nu numai atat, este intruchiparea deciziei de a fugi de pacat si a con-lucra cu Harul Domnul pentru a invinge ispita.

In pateric exista o mica intamplare care spune ca „O femeie a mers la un batran si ii spune foarte bucuroasa ca a gasit pe Domnul. Iar batranul o intreaba cum de si-a dat seama. Raspunde zicand: pana acum alergam acolo unde auzeam ca e pacatul, iar acum fug de locul unde e pacatul!”

Totul tine de o decizie dupa cum spunea Sfantul Serafim de Sarov, decizie care de cele mai multe ori este luata sub presiunea ce o exercita asupra noastra ispita, incat ne „fura” posibilitatea de a judeca liber. Asa incat vom realiza faptul ca nu cu gandul trebuie sa luptam, ci cu inclinatia noastra spre placerea pacatului! Suntem slabi, dar daca privim la chipul Sfintei vom vedea in acelasi timp dovada ca “omul are puterea, dar ii lipseste vointa” (Victor Hugo).

Astfel vedem pe Sfanta, ca in clipa in care a trait bucuria iertarii si a iubirii Maicii Domnului, se hotaraste sa se lepede de placerile dragostei lumesti si trupesti. Pentru noi cei de azi (oameni civilizati si la moda!) este o decizie imposibila sau absurda! Fara sens si inutila!…Si totusi daca lumea este atat de fericita in pacatul savarsit la tot pasul, de ce cresc de la zi la zi cazurile de depresie?

Ea da marturie de faptul ca 17 ani a petrecut in placeri si pacate, si 17 ani i-au trebuit sa scape de lupta cu trupul, reusind numai cand o „lumina o inconjura si se risipeau gandurile”. A avut si 30 de ani de bucurie in Har si impartasire a Iubirii lui Hristos!

Pregustarea bucuriei Harului pe care a simtit-o in Ierusalim i-a dat puterea de a se hotari, iar decizia ei de a merge in pustiu si a posti devine refuzul de a participa la pacatul in care se afundase lumea. Nu este greu sa te hotarasti – mai mult sau mai putin toti am simtit bucuria iertarii o clipa – ci lupta se da in a te mentine in aceeasi pozitie! Aici este diferenta dintre noi si Sfinti…

Viata duhovniceasca nu este altceva decat o con-lucrare a vointei noastre cu Harul Duhului Sfant, un raspuns pozitiv la intrebarea Mantuitorului:

„- Eu ma rog ca tu sa ai credinta. CREZI tu ca pot sa te ajut sa pastrezi bucuria si nadejdea?

– Da, Doamne! Ajuta NEPUTINTEI mele! Te rog…”

Arhim. Siluan Visan

               Sunt persoane care sustin ca Biserica greseste cinstind duminica, ca ziua de odihna a crestinilor este sambata. Din textul de la Exod 20, 8-10, reiese ca Dumnezeu a randuit ca zi de odihna sambata: „Adu-ti aminte de ziua de odihna ca sa o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau, iar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau; sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici boul, nici asinul, nici strainul care este in casa ta”.

Mentionam ca duminica este prima zi a creatiei, sambata fiind ziua a saptea, ultima zi din saptamana. Si potrivit versetului „si a fost seara si a fost dimineata: ziua intai…”, afirmam ca sabatul incepe de vineri seara, de la apusul soarelui si tine pana sambata, la apusul soarelui.

Daca sambata este atat de importanta, atunci de ce Biserica nu o cinsteste?

In primul rand trebuie sa afirmam ca pana la eliberarea evreilor din robia Egiptului, nu se vorbeste nicaieri de tinerea zilei a saptea. Se invoca textul de Facerea II, 2-3 pentru cinstirea sambetei: „Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale in ziua a saptea pe care a sfintit-o si a binecuvantat-o”. Asadar, daca Dumnezeu S-a odihnit in aceasta zi, cu atat mai mult trebuie sa se odihneasca omul, isi spun cei care cinstesc sambata.

Dar odihna lui Dumnezeu nu trebuie inteleasa ca lipsa a lucrarii Sale, ci in sensul ca El a pus un hotar lumii create, ca nu a mers la infinit cu creatia, dupa cum spune parintele Dumitru Staniloae. Deci, odihna lui Dumnezeu nu este o odihna in toate privintele. La Dumnezeu nu este niciodata totala nelucrare. El continua sa fie lucrator in sustinerea lumii si in relatiile intertreimice (in sensul ca niciodata o Persoana din Sfanta Treime nu se va opri din iubirea catre celelalte Persoane). Acest lucru a fost vestit si de prorocul Isaia: „Dumnezeu nu oboseste, nici nu-Si sleieste puterile” (Isaia XL, 28).

In al doilea rand, incepand propovaduirea Sa, Mantuitorul Hristos implineste, desavarseste Legea Veche. De aceea a afirmat: „Ati auzit ca s-a zis: … Iar Eu zic voua…” (Matei V, 20-48). Legea Vechiului Testament era „umbra a celor viitoare” in Hristos (Evr, X, 1). El face trecerea de la tip-prefigurare, la adevarul prefigurat.

Eliberarea poporului lui Israel a fost un semn al eliberarii reale a omenirii din robia trupului si a sufletului deopotriva. In amintirea acelui eveniment s-a dat nume zilei a saptea de Sabat, Ziua Sambetei, spune IPS Justinian Chira. Dar dupa Intruparea Fiului lui Dumnezeu, Sabatul a incetat, pentru ca el amintea de eliberarea unui singur popor, a poporului evreiesc din Egipt, in vreme ce prin Invierea Sa, Hristos a eliberat intregul neam omenesc din robia mortii si a pacatului.

Pana la Hristos, invierea era doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu un fapt implinit in Hristos, ca temei al invierii tuturor. De aceea, in Epistola catre Evrei suntem indemnati sa ne silim sa intram intr-o alta zi de odihna, Duminica – ziua odihnei depline.

Asadar avem Duminica zi de odihna, pentru ca Hristos a inviat in aceasta zi. De altfel, toate marile evenimente din viata crestina sunt legate de aceasta zi: in aceasta zi Hristos S-a aratat mironositelor, Apostolilor, a avut loc pogorarea Sfantului Duh si tot in aceasta zi Apostolii si primii crestini se adunau pentru rugaciune si pentru a frange painea (Faptele Apostolilor, capitolele 2 si 20).

Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa nu vedem in duminica doar o zi de odihna trupeasca. Sa ne odihnim si sufleteste, prin unirea cu El in cadrul Sfintei Liturghii.

Duminica, 04.12.2011, va avea loc in biserica Sf. Nicolae din Suncuius oficierea tainei Sf. Maslu. Preacucernicul nostru parinte Florian va invita sa luati parte la aceasta taina, cu credinta, in speranta insanatosirii noastre trupesti si sufletesti. Cinstitii parinti se vor ruga lui Dumnezeu, cu evlavie, pentru vindecarea noastra trupeasca si pentru iertarea pacatelor poporului. Sfanta Taina se va oficia dupa terminarea Sfintei Liturghii care se va desfasura dupa programul normal cu care ati fost obisnuiti.

                        Pomelnicele cu numele celor  care vreti sa fie pomeniti la Sfanta Liturghie  se vor face separat de cele pentru Taina Sfantului Maslu. Cu privire la cele pentru Sf. Taina parintele va roaga sa fiti cu luare aminte si sa intocmiti pomelnice diferite pentru : Vii, Copii, Elevi,Calatori si Bolnavi;  intrucat se vor rosti rugaciuni diferite pentru fiecare dintre aceste categorii.

Multumim pentru intelegere!

Pentru intrebari suplimentare va rugam sa contactati personalul bisericesc sau sa le postati la comentarii.

Doamne Ajuta!

Retele culinare de post

1.Ardei upluti cu ciuperci

Ingrediente   : Ardei ,Ciuperci ,Orez,Ceapa ,Morcov ,Ulei,Sare ,Rosii,1 cub legume,Patrunjel

Preparare:

Se taie legumele, se calesc ceapa, morcovul, ardeiul, apoi se adauga ciupercile. Intre timp se spala orezul in 2-3 ape si se adauga peste legume, se lasa la foc mic pana orezul nu mai este asa tare, se adauga sare si patrunjel mai spre final.

Pregatim ardeii, le scoatem cotoarele ii spalam si ii umplem cu orezul cu legume, ii aseazam intr-o cratita, apoi peste ei se pune apa, rosiile, cubul de legume, cat sa ii acopere, se lasa la foc potrivit aproximativ 1 ora.
Pofta buna!

Timp Preparare: 1 h 20 ‘
Complexitate: medie

2.Ardei umpluti cu hribi

Ingrediente:8 ardei grasi (de la congelator sau din saramura),3 cepe, 150 g hribi, 100 g orez, 250 g suc de rosii, 1 ceasca ulei, 50 g faina, sare, condimente, verdeata.

Preparare:
Calesti ceapa in jumatate din cantitatea de ulei, adaugi orezul, apoi hribii, care au fost taiati marunti si fierti; mai adugi 2 cesti cu zeama in care au fost fierti hribii, dupa care lasi sa fiarba compozitia la foc mic pana cand scade. Se adauga sare, piper, faina, verdeata si cateva linguri de suc de rosii. Umpli ardeii cu compozitia obtinuta, ii asezi in tava, pui peste si restul sucului de rosii, restul de ulei si ii dai la cuptor pentru 30 de minute.

Timp Preparare: 30 ‘
Complexitate: redusa

3.Spaghete cu ciuperci

Ingrediente: 250 g spaghete, 250 g ciuperci, 3 linguri ulei masline, 8 frunze busuioc, 3 catei usturoi, sare, piper.

Mod de preparare: Spaghetele se fierb in apa cu sare. Se clatesc cu apa rece dupa fierbere si se lasa la scurs. Ciupercile se calesc impreuna cu usturoiul. Cand s-au rumenit, se adauga spaghetele. Amestecam pana ce acestea se incalzesc, apoi adaugam busuiocul taiat marunt.

Pofta buna.

4.Fursecuri de post

Ingrediente: 100 g fulgi ovaz, 50 g faina, 40 ml ulei masline, 80 g zahar, 2 linguri suc lamaie, 90 g migdale, 40 g miere, 50 ml suc portocale, scortisoara.

Mod de preparare: Fulgii de ovaz se macina marunt cu ajutorul masinii de cafea. Se macina migdalele, putin mai mare. Amestecam ovazul impreuna cu migdalele, faina si zaharul. Apoi adaugam si celelalte ingrediente si amestecam bine pana obtinem un aluat omogen. Din acest aluat ,luam o bucata de marimea unei alune, din care facem o bila. Asa procedam si cu restul aluatului. Le dam o forma de disc, apasand usor cu fundul unui pahar si le asezam in tava tapetata cu hartie pentru copt. Coacem fursecurile la 180C, timp de 14 minute.

Pofta buna.

5.Chiftele cu dovleci

Ingrediente:3 dovleci de marime medie, 6 linguri de faina, pesmet, 2 catei de usturoi, sare, piper, ulei, patrunjel verde.

Mod de preparare: Curatam de coaja dovleceii si ii dam pe razatoare. Ii lasam timp de o ora sa se scurga. Se storc de zeama si se framanta cu putina sare, piper, usturoiul pisat si patrunjelul verde tocat.

Chiftele sunt date pe o parte si pe alta prin faina si pesmet, apoi sunt puse la prajit intr-o tigaie cu ulei incins. Dupa ce s-au prajit, se scot pe un servetel de hartie pentru a elimina surplusul de ulei.

Pofta buna!

A inceput Postul Craciunului – Postul Nasterii Domnului

Incepand de astazi, 14 noiembrie, crestinii ortodocsi intra in Postul Craciunului. Acest post, primul din anul bisericesc si ultimul din anul civil, se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dum­nezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel si crestinii, postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.

Cum trebuie sa postim

Ca modalitate de postire, Postul Nasterii Domnului este de asprime mijlocie (ca si al Sfintilor Apostoli). Dupa randuiala din pravile, in timpul acestui post, in manastiri sa ajuneaza lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), cand se mananca hrana uscata sau legume fierte fara untdelemn ; martea si joia se mananca plante fierte, drese cu untdelemn si se bea vin, iar sambata si duminica se ingaduie si peste (afara de rastimpul dintre 20-25 decembrie, cand postul devine mai aspru). Daca lunea, martea sau joia cade serbarea vreunui sfant cu doxologie mare, se dez­leaga la peste, iar miercurea si vinerea in acest caz se dezleaga la untdelemn si vin, dar se mananca numai o data pe zi. Daca se intampla miercuri si vineri un sfant cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleaga la untdelemn, peste si vin. Dezlegare la peste se da de asemenea la praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), in orice zi ar cadea.

Ultima zi a Postului Craciunului

Ultima zi a Postului Nasterii (24 decembrie), numita ajunul Craciunului, este zi de post mai aspru decat celelalte zile : se ajuneaza pana la Ceasul IX, cand se obisnuieste sa se manance, in unele parti, grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului lui Daniel si al celor trei tineri in Babilon (Daniel I, 5, 8-16). In unele parti se ajuneaza in aceasta zi pana la rasaritul luceafarului de seara, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nasterea Domnului. Aceasta ajunare aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care, in seara acestei zile, primeau botezul crestin si apoi prima impartasire.

Postul Craciunului – Postul Nasterii Domnului – Randuieli liturgice specifice

In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului – Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia

Şi pe Dumnezeu cine L-a făcut?

”                            Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.”… asa ne spune iubitul nostru parinte Arsenie Boca. Oricate dovezi ne arata creatia, ateul tot in orbirea mintii sale sade. Oricate argumente, surse istorice si marturii vei prezenta unui ateu, tot ca unei pietre vei vorbi.

Dar ateul de astazi, fiindu-i mintea afumata si infumurata de stiinta evolutionista si multa parere de sine, intreaba sec: „Daca toate sunt facute de Dumnezeu, atunci pe Dumnezeu cine L-a facut?”. Acest mod perfid de a vedea lucrurile a omului modern, a omului materializat pana in strafundul fiintei, se datoreaza faptului ca a fost invatat sa creada ca poate cuprinde necuprinsul cu mintea sa, a fost invatat ca totul poate fi vazut si pus sub microscop, ca taina poate fi masurata, ca sufletul poate fi disecat si radiografiat, ca gandul ar putea fi pozat, si ca tot ceea ce exista, vazut sau nevazut, ar incapea in mintea lui ingusta. Totusi, ca sa nu lungim vorba, mai bine vedem ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu, ca poate poate, se mai incumeta cineva sa nu mai umble in intunericul propriei minti.

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)

Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei)

Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian)

Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin)

Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul)

În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)

Iata acum ce spune si Dumnezeu despre sine Insusi:Faţa Mea nu vei putea sa Mio vezi! (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptura)

Faţa Mea nu vei putea sa Mi-o vezi! (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Pâinea vietii, care Sa pogorât din cer. Daca manânca cineva pâinea aceasta, va trai în veac. Si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care-L voi da pentru viata lumii. (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. (Sfânta Scriptura)

Cand se va lasa ateul de nebunia sa? Cand va renunta in a-si gasi bucuriile in pacat, si-atunci cand isi va vedea propria sa nimicnicie, pentru ca la Dumnezeu se vine doar cu smerenie. De aceea inchei tot cu cuvintele parintelui Arsenie Boca: „Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.”

„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”

Praznicul Adormirii Maicii Domnului

                       Adormirea Maicii Domnului, Uspenia sau Sfântă Maria Mare, cum este numit praznicul în popor, este sărbătoarea care prăznuieşte Adormirea Sfintei Fecioare Maria, adică mutarea ei din viaţa aceasta trecătoare, la cea veşnică şi neîmbătrânitoare, în Împărăţia Fiului ei.Domnul, Cel Care pe Muntele Sinai a dat a Cincea  Poruncă, Cinsteşte pre tatăl şi pre mama ta, a arătat cu exemplul vieţii Lui cum trebuie să îşi respecte omul părinţii lui cei trupeşti.

Răstignit pe Cruce cu trupul fiind, şi întru cele mai cumplite chinuri aflându-Se, El Şi-a adus aminte de Maica Lui, şi arătând către Apostolul Ioan ce se afla acolo, i-a zis: Femeie, iată fiul tău. Domnul Hristos a înţeles slăbiciunea firii omeneşti, dar dragostea de mamă era puternică încât în văpaia durerilor şi a chinurilor de moarte, încredinţează pe Maica Sa în grija Ucenicului celui iubit, Mîntuitorul dându-şi sufletul Lui pe Cruce. Sfântul Apostol Ioan a luat-o pe Maica Domnului în casa sa şi a purtat grijă de ea până la sfârşitul vieţii ei, căci întru acea casă a rămas Maica lui Dumnezeu până la suflarea ei cea mai de pe urmă. Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blândeţea şi cu răbdarea ei, ea le-a fost de cel mai mare ajutor Ucenicilor Fiului ei iubit şi Dumnezeu.
Maica Domnului şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetînd adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mântuirea omenirii, mai cu seamă cerceta Golgotha, Bethleemul, şi Muntele Măslinilor. In fiecare din aceste locuri, ea se ruga cu genunchii plecaţi, şi mai cu seamă se ruga astfel la Golgotha. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde l-a cercetat pe Sfintul Ignatie Teoforul; de asemenea ale călătoriei ei în Insula Cipru, unde l-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi şi la Sfântul Munte Athos, pe care ea însăşi l-a binecuvîntat; şi a rămas o vreme la Efes în grija Sfântului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu oferă creştinilor primul model şi îndemn de a cerceta locurile sfinte din dragoste pentru Acela Care prin Prezenţa Lui, prin Patima Lui şi prin Slava Lui a făcut din aceste locuri altare sfinte de închinare omenirii dreptcredincioase.

La o vârstă mai înaintată, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cît mai curînd cu putinţă. Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stâlpare de finic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormântării ei. După acea rugăciune ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorirea inimii Maicii Lui, iar Apostolii, au fost aduşi în chip minunat pe nori de sfinţii îngeri, la Ierusalim. Maica Domnului i-a întîmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mîngîiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi şi-a dat liniştită al ei suflet în mînile lui Dumnezeu, fără durere şi fără suferinţă a trupului. Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspândit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormântul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana.Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormântare a fost ascunsă de ochii iudeilor. Dar chiar şi aşa, arhiereii de atunci trimit o ceată în frunte cu un recunoscut tâlhar, Anton care reuşeşte să pună mâna pe sicriu, însă de la coate, o putere nevăzută i-a tăiat mâinile. El atunci a strigat către Apostoli să-l vindece, şi s-a vindecat cu adevărat mărtursind credinţa în Iisus Hristos Mântuitorul.

De la această înmormântare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întrutot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu. Apostolul Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormântarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate. Dar când Apostolii au deschis mormântul Maicii Sfinte, au văzut ca prin minune, că trupul ei fusese mutat împreună cu sufletul ei, către cereştile locaşuri, iar mormântul era gol. În acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi pururea. Bucuria lui Toma şi a celor dimpreună cu el a străbătut, pe deasupra tristeţii, toată istoria creştinătăţii; ea a fost cuprinsă în viers de strună, pentru a fi trăită şi cântată şi de noi, cei de azi, ca şi de cei ce vor mai veni, pe cărările creştinătăţii.

Nu se cunoaşte vârsta la care a trecut la Ceruri Maica lui Dumnezeu, dar părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi este că Maica Domnului avea peste 80 de ani şi văzuse dărâmarea Ierusalimului profeţită de Iisus. Mântuitorul Însuşi a venit la adormirea Ei ca să-i primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi; acelaşi lucru îl întâlnesc, în felurite chipuri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. În ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai, prin nădejde, şi într-o oarecare măsură este chiar pregustat; dar apoi ostenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, întunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare rămâne bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentru drumeţul pe care l-a prins seara. Nădejdea este dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorniciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa.

Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitive şi data sărbătoririi ei la 15 august.

În Apus, sărbătoarea a fost generalizată puţin mai târziu de către papa Teodor I (642-649), care era originar din Ierusalim, şi care a impus data de 15 august ca dată a sărbătoririi Adormirii Maicii Preacurate, ca în Răsărit.

Putem învăţa din exemplul vieţii Maicii Domnului cum să ne săvîrşim rugăciunea: cu evlavie, în genunchi, şi cum să ne rugăm pentru ca sfîrşitul nostru să fie repede, fără durere, şi neînfruntat de cumpliţii diavoli care păzesc sufletul omului la ieşirea şi după ieşirea lui din trup, spre a-l arunca în gheena focului.

Maica Domnului s-a rugat să nu vadă feţele acestea necurate care pedepsesc pe cei înnegriţi de păcat. Ne închipuim noi oare cît de cumplită este trecerea sufletului prin vămile văzduhului? Dacă însăşi cea Preacurată s-a rugat să fie scutită de această cumplită vedere, oare noi, păcătoşii, ce vom face? Căci ea s-a rugat astfel din adînca ei smerenie, nepunându-şi nicicum nădejdea în nevinovăţia ei de Maică a lui Dumnezeu.

Prin rugăciuni adresate Maicii Domnului şi a dreptei cinstirii şi-au găsit alinarea multe suflete îndurerate. Primele spitale, orfelinate, aziluri au fost înfiinţate sub patronajul Maicii Domnului. Toate formele de artă au închinat Sfintei Fecioare măiestria lor. În cele mai cunoscute muzee ale lumii cu valori inestimabile există chipul Sfintei Fecioare în rugaciune, lângă Fiul ei, lângă cruce sau de-a dreapta Mântuitorului; dar şi cele mai modeste căsuţe de creştini sunt protejate de chipul blajin al Preacuratei. Cele mai cutremurătoare monumente ale literaturii universale sau cele mai sensibile versuri, cântece sau imne au fost dedicate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca: fecioară, mamă, protectoare, ajutătoare. M. Eminescu încheie Rugaciunea sa cu invocarea Maicii Domnului: Privirea-ţi adorată asupră-ne coboară, o Maică Preacurată şi pururea fecioară, Maria!

Inaintaşii noştrii din moşi strămoşi, pe lângă cinstirea deosebită pentru Sfânta Fecioară, i-au înălţat biserici, i-au zidit troiţe la răspântii, i-au cântat bucuriile şi durerile în colinde religioase, ca cele mai vechi mărturii orale ale cinstirii ei. Un mare istoric şi filolog spunea: „creştine, dacă nu cinsteşti şi nu cânţi imne şi colinde pentru Maica Domnului,înseamnă că eşti străin de neam, nu-ţi iubeşti mama, nu ţii la sora ta, nu-ţi protejezi fiica, nu-ţi respecţi familia.”(B.Petriceicu Haşdeu).

Aşadar, sărbătoarea de astăzi este, pe lângă cinstirea Adormirii Maicii Domnului, şi o răscolire a sufletelor creştinilor care sunt legate de moşi şi strămoşi, de nădejdea mântuirii adusă de Sfânta Fecioară, care a fost Mamă după trup a Mântuitorului, Împărăteasa cerului, mângâierea apostolilor, protectoarea văduvelor şi orfanilor, însoţitoarea celor nedreptăţiţi, salvarea celor deznădăjduiţi şi Maica noastră a tuturor creştinilor.

Amin!

                          

Nepasarea

                 Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza „crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa „pofta” inimii sale. Atunci cand „pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.

Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.

Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. „Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.

Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este „toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, „nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.

Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, „omul rupt de ceilalti”.

Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta „orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.

Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de „altceva”, ci fata de „altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.

Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa „purtam de grija”.

Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.

Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de „moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.

Radu Alexandru