“Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.” (Părintele Cleopa)

Tot Părintele Cleopa spunea la un moment dat ca atunci când ai făcut ochi dimineaţă să faci repede semnul crucii, apoi să dai cu puţină apă pe ochi şi apoi imediat să mergi în faţa icoanelor la rugăciune. În felul acesta vei putea să te rogi netulburat de gândurile care încep să-şi facă loc în mintea ta imediat cum ai deschis ochii.

Somnul este asemănat uneori de sfinţii părinţi cu moartea, iar trezirea de dimineaţă cu învierea. Mi s-a întâmplat să mă trezesc, şi pentru câteva secunde să nu ştiu unde sunt, ce trebuie să fac, ce zi este, eram total buimac. De obicei imediat ce văd lumina zilei încep să mă gândesc ce am de făcut pe parcursul zilei, astfel că până să ajung la rugăciune mintea e oarecum tulburată de grijile şi problemele pe care trebuie să le rezolv.

În plus de asta visele din timpul nopţii ne pot şi ele influenţa începutul zilei prin felul în care îşi pun amprenta pe starea noastră duhovnicească. Unele ne pot bine-dispune şi însufleţi lăsându-ne o bucurie în suflet pe care o punem la temelia stării noastre mentale cu care vom aborda evenimentele din timpul zile. Dar în acelaşi fel visele ne pot tulbura pornind în treburile de zi cu zi întristaţi şi fără chef de viaţă, cu atitudine pesimistă care uneori se apropie de deznădejde.

Vremea de afară este un alt factor care ne poate schimba starea pe care o vom avea dimineaţa. Sfinţii părinţi spun că pe cei încă plini de patimi starea vremii îi poate influienţa, dar pe cei nepatimaşi, plin de Duhul Sfânt, nimeni şi nimic nu le poate lua bucuria apropierii de Dumnezeu.

Se poate ca uneori să fim treziţi de un telefon sau de cineva care sună la uşă iar toate aceste interacţiuni cu persoanele care ne-au trezit îşi pun amprenta în bine sau în rău asupra nostră. Se poate ca uneori să ne trezim cu dureri de cap sau de spate, sau să ne trezim la fel de obosiţi pentru că am dormit prea puţin sau prea zbuciumaţi de griji.

Aşa stând lucrurile vedem că sunt o mulţime de factori care dimineaţa ne pot schimba starea noastră duhovnicească (starea psihologică) şi implicit felul în care ne vom comporta cu cei din jur pe parcursul zilei şi modul în care vom rezolva problemele pe care le întâmpinăm. Există o expresie în popor la noi care este atribuită celor morocănoşi: “ce-ai făcut dimineaţă, te-ai trezit cu faţa la cearceaf?”

Indiferent de vârsta şi viaţa pe care o avem scopul nostru în fiecare zi stă în porunca dată de Domnul Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).

Patimile noastre şi ispitele de la diavol ne vor împiedica mereu să împlinim această poruncă de-alungul zilei. Din acest motiv avem mare nevoie Dumnezeu în fiecare dimineaţă, El fiind singurul care poate schimba grijile noastre în probleme deja rezolvate, supărarea în bucurie, deznădejdea în speranţă, întunericul din sufletul nostru în lumină.

Rugaţi-vă mereu dimineaţa, aruncaţi-vă grijile în faţa lui Dumnezeu! Spuneţi: “Doamne am de rezolvat cutare lucru dar mi-e frică că n-o să reuşesc.. se pot întâmpla multe care să mă împiedice să reuşesc…ajută-mă!”.

Rugaţi-vă în faţa Lui zicând rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…; Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…) apoi spuneţi rugăciunile de umilinţă (Milueşte-ne pe noi Doamne….; Doamne milueşt-ne pe noi că în Tine am nădăjduit…; Uşa milostivirii Tale deschide-o nou binecuvântată Născătoare de Dumnezeu…) apoi Crezul (Cred într-Unul Dumnezeu…) apoi psalmul 50 (Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…), căntaţi “Apărătoare Doamnă…” şi acum în această perioadă cântaţi şi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi…”.

Dacă aveţi vreme şi v-aţi trezit din timp făceţi-vă canonul de rugăciune pe care vi l-a rânduit părintele duhovnic, pentru că seara veţi fi obosiţi şi-l veţi face cu greu.

Citiţi din Sfânta Evanghelie măcar câteva pasaje sau un capitol întreg, căci multă bucurie şi nădejde vă va da. Veţi simţi cum vă va lumina Dumnezeu descoperindu-vă înţelesuri adânci ale cuvintelor Sale, care vă vor călăuzi pe tot parcursul zilei. Citiţi şi din Vechiul Testament şi din cel Nou, pentru că orice cuvânt al Scripturii e plin de har şi de adevăr.

Faceţi câteva mătănii sau mai multe în faţa icoanei Mântuitorului, pe măsura puterilor şi ziceţi: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”. Faceţi mătănii şi la icoana Maicii Domnului şi la icoanele sfinţilor ocrotitori ai casei sau căsniciei voastre.

Cereţi-i lui Dumnezeu ajutor pentru tot ce veţi face în timpul zilei şi vă veţi minuna de micile minuni pe care le veţi trăi până seara.

Nu plecaţi de acasă fără brăţara cu mătănii pe care s-o ţineţi mereu în mână rotind-o bobiţă cu bobiţă şi zicând în gând la fiecare: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”.

În drum spre şcoală, spre servici sau către locul în care mergeţi rugaţi-vă în gând pentru cei pe care-i întâlniţi. Nu judecaţi pe nimeni! Osândiţi-vă în toate pe voi şi pe ceilalţi priviţi-i ca pe oameni curaţi şi fără vină. Daţi milostenie celor care vă cer, şi nu vă întoarceţi faţa de la nimeni care întinde mâna, aşa cum Dumnezeu niciodată nu-şi întoarce faţa de la noi chiar dacă nu merităm să primim mila Sa.

Aşa făcând vom pune început bun fiecărei zile şi fiind împreună cu Dumnezeu nu ne vom teme de nimic. Oriunde aţi fi, orice aţi face, dacă nu vă descurcaţi, cereţi ajutorul lui Dumnezeu în gând, iar dacă totul vă merge bine mulţumiţi-i clipă de clipă.

Priviţi fotografia de mai sus. Aşa cum razele soarelui pătrund în desişul pădurii, tot aşa să lăsăm şi noi ca dimineaţa, prin rugăciune, harul lui Dumnezeu să pătrundă în desişul inimii noastre.

Hristos a înviat!

(Claudiu)

Care este fericirea intai si ce inteles are?

“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”. Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?

Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).

Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

Sursa : http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra ?

Noi singuri nu putem sa ne pazim de diavol, noi singuri nu putem sa ne mantuim, noi singuri nu putem sa supravietuim. Harul lui Dumnezeu este cel care ne pazeste si ne intareste, spre a birui.

Vietuind in necredinta, diavolul se va multumi cu a ne ispiti si a ne dobora sistematic, putin cate putin, cati omul necredincios traieste pentru lumea aceasta trecatoare. Cu cat de vom intari insa in credinta, in nadejde si in dragoste, cu atat diavolul ne va lupta mai tare si mai pe fata, deoarece, crezand, vom tanji dupa Dumnezeu si dupa viata cea vesnica.

Cu cat este omul mai slab, cu atat nu ingaduie Dumnezeu diavolului sa il atinga in chip vazut. Cand insa crestinul a inceput sa paseasca pe calea cea stramta a Imparatiei, atunci, intarit fiind de har, diavolul va primi „aprobare” de a incerca rezistenta iubirii aceluia.

Sa ne amintim de Dreptul Iov:

„Domnul a zis catre Satan:

– De unde vii?

Iar Satan a raspuns Domnului si a zis:

– Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si in jos.

Si Domnul a zis catre Satan:

– Te-ai uitat la robul Meu Iov, ca nu este nici unul ca el pe pamant, fara prihana si drept si temator de Dumnezeu si care sa se fereasca de ce este rau?

Dar Satan a raspuns Domnului si a zis:

– Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard in jurul lui si in jurul casei lui si in jurul a tot ce este al lui, in toate partile si ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui au umplut pamantul? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de tot ce este al lui, sa vedem daca nu Te va blestema in fata!

Atunci Domnul a zis catre Satan:

– Iata, tot ce are el este in puterea ta; numai asupra lui sa nu intinzi mana ta.

Si Satan a pierit din fata lui Dumnezeu.” (Iov 1, 7-12)

Indracirea

Diavolul nu poate intra in om fara ingaduinta lui Dumnezeu, iar cand intra, el nu intra atat pentru putere vrajilor si a fermecelor, cat pentru ingaduinta primita de la Dumnezeu. Daca nu ar ingadui Dumnezeu, nici toti vrajitorii din lume nu ar avea putere sa indraceasca pe un om.

Pana si pentru a intra in turma de porci, diavolii I-au cerut voie mai intai Mantuitorului, daramite pentru a intra intr-un om. „Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit.” (Luca 8, 21-22)

De ce ingaduie Dumnezeu indracirea cuiva, nu cred ca sunt in stare sa raspund. Insa gandesc ca aceasta se intampla din pricina mandriei, spre a vedea toti cat de neputincios este omul in fata diavolului, cand ramane de unul singur, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Gandesc si la faptul ca aceasta se ingaduie spre intarirea credintei celor slabi si a celor in cauza. Deci putem spune ca aceasta se petrece tot din mila si iubirea lui Dumnezeu, care doreste mantuirea tuturor, nici unul nefiind de pierdut.

Chiar imi spunea un parinte, recent: „Se mantuieste si el (indracitul), insa vezi cu ce pret.” Am ramas surprins de acest cuvant, insa apoi mi-am dat seama ca respectivul avea o credinta de piatra si un post aspru de neinchipuit, daruri primite dupa indracire. Si inca nu a scapat de duhul cel viclean.

Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra ?

Noi singuri nu putem sa ne pazim de diavol, noi singuri nu putem sa ne mantuim, noi singuri nu putem sa supravietuim. Daca am putea sa ne pazim de viclenia diavolului, daca am putea sa ne mantuim singuri, daca am putea sa nu murim, de ce am mai avea de nevoie de Dumnezeu ?!

„- Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca?

– Iar Hristos a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu.” (Luca 18, 26-27).

Crestini fiind, invatatura propovaduita trebuie sa fie zugravita si in faptele noastre. De absoluta trebuinta, ca si celelalte pe care le voi aminti, mai jos, este dreapta credinta. Pentru erezii si invataturi gresite, Parintii au anatemizat pe unii si pe altii, spre a nu strica Biserica lui Hristos, lasandu-i in grija lui Dumnezeu. Dreapta credinta se cunoaste si se intareste citind Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Cine crede in Dumnezeu trebuie sa creada si in diavol, care adesea se chinuie sa ramana ascuns, chiar si in mintea celor ce se aduna in Biserica.

Participarea la sfintel slujbe atrage harul lui Dumnezeu, curateste mintea si ajuta spre o rugaciune cat mai asezata. Chiar si fara a intelege slujbele, este de neaparata trebuinta a participa la ele. La vremea potrivita, mintea ni se va lumina si vom intelege mai multe.

Postul si rugaciunea raman principalele arme impotriva diavolului.

„Si mergand ei spre multime, s-a apropiat de Hristos un om, cazandu-I in genunchi si zicand:

– Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece.

Iar Iisus, raspunzand, a zis:

– O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine.

Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte:

– De ce noi n-am putut să-l scoatem?

Iar Iisus le-a raspuns:

– Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post.” (Matei 17, 14-21)

Puterea harului lucrator in Taina Sfintei Spovedanii este adesea trecut cu vederea. Deasa spovedanie este de mare folosinta, prin aceasta scotand la iveala toate gandurile inimii, ca nici unul sa nu prinda radacini peste saptamana, peste luna sau peste an. Spovedania nu trebuie sa fie urmata, in mod obligatoriu, de Impartasanie, de aceea, ea se poate face oricand, fara prea mari pregatiri.

Impartasania este izvor de putere si de vindecare. Apropierea de Mantuitorul Iisus Hristos, in Taina Euharistiei, nu trebuie sa se faca nici des, nici rar, ci potrivit starii sufletesti a fiecaruia. Astfel, unuia ii este de folos sa se impartaseasca saptamanal, iar altuia, numai de patru ori pe an. Aceasta hotaraste numai duhovnicul, in urma unei bune cunoasteri a sufletului celui care se apropie cu pocainta.

Impartasania cu nevrednicie mai mult imbolnaveste decat insanatoseaza, mai mult strica decat face bine, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: „Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” (I Corinteni 11, 28-30).

Viata trupeasca trebuie si ea pusa in buna randuiala. Foarte mult vorbeste Parintele Arsenie Boca despre importanta vietii trupesti in lucrarea mantuirii omului. Astfel, sexualitatea si alimentatia sunt cele mai folosite doua aspecte pe care diavolul le denatureaza, spre a strica si pe celelalte ale vietii omului.

Harul trebuie cautat, urmarit si dobandit cu toata puterea, caci „Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12). Omul primeste har prin Sfintele Taine, dar si prin multe alte mijloace: Anafura, Aghiasma, Icoane, Mir, Sfinte Moaste, Sfanta Cruce, binecuvantarea preotului, rugaciune, virtuti, etc.

Teodor Danalache

În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti, dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare mijloace.

Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu există iad si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798 (dominatia papalitătii).

Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii sunt slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să intre în singurul adăpost adevărat – secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi pecetea si semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti de partea lui Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti crestini este grăitoare pentru fanatismul lor.

Adventisii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la secta cu 10% din venitul lunar, sub deviza “mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.

Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activităti aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea întreagă si desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi si dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveste interpretarile profetiilor escatologice, adventistii detin un loc de frunte din punct de vedere al originalitatii ideilor de interpretare.

Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite. Cele mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea – Miscarea de Reformă, Societatea misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead. Primii din această serie activează si în România.

“AZS – Miscarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea ‘profetesei’ Ellen G. White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemtoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului si Solul misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura Scurtă lămurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă (Bucuresti, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti falsi si profeti mincinosi.

Cea mai recentă actiune a sectei adventistilor din România a avut loc în anul 2006, când, manifestând o josnicie unică printre sectele neoprotestante, s-au înfrătit cu sodomitii în lupta împotriva icoanelor.

In urma evenimentelor petrecute in ultimul timp, in comitatea noastra locala  a luat fiinta o grupare de sectanti adventisti care in ciuda neadevarurilor sustinute este intr-o reala crestere.