Duminica, 04.12.2011, va avea loc in biserica Sf. Nicolae din Suncuius oficierea tainei Sf. Maslu. Preacucernicul nostru parinte Florian va invita sa luati parte la aceasta taina, cu credinta, in speranta insanatosirii noastre trupesti si sufletesti. Cinstitii parinti se vor ruga lui Dumnezeu, cu evlavie, pentru vindecarea noastra trupeasca si pentru iertarea pacatelor poporului. Sfanta Taina se va oficia dupa terminarea Sfintei Liturghii care se va desfasura dupa programul normal cu care ati fost obisnuiti.
Pomelnicele cu numele celor care vreti sa fie pomeniti la Sfanta Liturghie se vor face separat de cele pentru Taina Sfantului Maslu. Cu privire la cele pentru Sf. Taina parintele va roaga sa fiti cu luare aminte si sa intocmiti pomelnice diferite pentru : Vii, Copii, Elevi,Calatori si Bolnavi; intrucat se vor rosti rugaciuni diferite pentru fiecare dintre aceste categorii.
Multumim pentru intelegere!
Pentru intrebari suplimentare va rugam sa contactati personalul bisericesc sau sa le postati la comentarii.
Doamne Ajuta!
Retele culinare de post
1.Ardei upluti cu ciuperci
Ingrediente : Ardei ,Ciuperci ,Orez,Ceapa ,Morcov ,Ulei,Sare ,Rosii,1 cub legume,Patrunjel
Preparare:
Se taie legumele, se calesc ceapa, morcovul, ardeiul, apoi se adauga ciupercile. Intre timp se spala orezul in 2-3 ape si se adauga peste legume, se lasa la foc mic pana orezul nu mai este asa tare, se adauga sare si patrunjel mai spre final.
Pregatim ardeii, le scoatem cotoarele ii spalam si ii umplem cu orezul cu legume, ii aseazam intr-o cratita, apoi peste ei se pune apa, rosiile, cubul de legume, cat sa ii acopere, se lasa la foc potrivit aproximativ 1 ora.
Pofta buna!
Timp Preparare: 1 h 20 ‘
Complexitate: medie
2.Ardei umpluti cu hribi
Ingrediente:8 ardei grasi (de la congelator sau din saramura),3 cepe, 150 g hribi, 100 g orez, 250 g suc de rosii, 1 ceasca ulei, 50 g faina, sare, condimente, verdeata.
Preparare:
Calesti ceapa in jumatate din cantitatea de ulei, adaugi orezul, apoi hribii, care au fost taiati marunti si fierti; mai adugi 2 cesti cu zeama in care au fost fierti hribii, dupa care lasi sa fiarba compozitia la foc mic pana cand scade. Se adauga sare, piper, faina, verdeata si cateva linguri de suc de rosii. Umpli ardeii cu compozitia obtinuta, ii asezi in tava, pui peste si restul sucului de rosii, restul de ulei si ii dai la cuptor pentru 30 de minute.
Timp Preparare: 30 ‘
Complexitate: redusa
3.Spaghete cu ciuperci
Ingrediente: 250 g spaghete, 250 g ciuperci, 3 linguri ulei masline, 8 frunze busuioc, 3 catei usturoi, sare, piper.
Mod de preparare: Spaghetele se fierb in apa cu sare. Se clatesc cu apa rece dupa fierbere si se lasa la scurs. Ciupercile se calesc impreuna cu usturoiul. Cand s-au rumenit, se adauga spaghetele. Amestecam pana ce acestea se incalzesc, apoi adaugam busuiocul taiat marunt.
Pofta buna.
4.Fursecuri de post
Ingrediente: 100 g fulgi ovaz, 50 g faina, 40 ml ulei masline, 80 g zahar, 2 linguri suc lamaie, 90 g migdale, 40 g miere, 50 ml suc portocale, scortisoara.
Mod de preparare: Fulgii de ovaz se macina marunt cu ajutorul masinii de cafea. Se macina migdalele, putin mai mare. Amestecam ovazul impreuna cu migdalele, faina si zaharul. Apoi adaugam si celelalte ingrediente si amestecam bine pana obtinem un aluat omogen. Din acest aluat ,luam o bucata de marimea unei alune, din care facem o bila. Asa procedam si cu restul aluatului. Le dam o forma de disc, apasand usor cu fundul unui pahar si le asezam in tava tapetata cu hartie pentru copt. Coacem fursecurile la 180C, timp de 14 minute.
Pofta buna.
5.Chiftele cu dovleci
Ingrediente:3 dovleci de marime medie, 6 linguri de faina, pesmet, 2 catei de usturoi, sare, piper, ulei, patrunjel verde.
Mod de preparare: Curatam de coaja dovleceii si ii dam pe razatoare. Ii lasam timp de o ora sa se scurga. Se storc de zeama si se framanta cu putina sare, piper, usturoiul pisat si patrunjelul verde tocat.
Chiftele sunt date pe o parte si pe alta prin faina si pesmet, apoi sunt puse la prajit intr-o tigaie cu ulei incins. Dupa ce s-au prajit, se scot pe un servetel de hartie pentru a elimina surplusul de ulei.
Pofta buna!
A inceput Postul Craciunului – Postul Nasterii Domnului
Incepand de astazi, 14 noiembrie, crestinii ortodocsi intra in Postul Craciunului. Acest post, primul din anul bisericesc si ultimul din anul civil, se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel si crestinii, postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.
Cum trebuie sa postim
Ca modalitate de postire, Postul Nasterii Domnului este de asprime mijlocie (ca si al Sfintilor Apostoli). Dupa randuiala din pravile, in timpul acestui post, in manastiri sa ajuneaza lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), cand se mananca hrana uscata sau legume fierte fara untdelemn ; martea si joia se mananca plante fierte, drese cu untdelemn si se bea vin, iar sambata si duminica se ingaduie si peste (afara de rastimpul dintre 20-25 decembrie, cand postul devine mai aspru). Daca lunea, martea sau joia cade serbarea vreunui sfant cu doxologie mare, se dezleaga la peste, iar miercurea si vinerea in acest caz se dezleaga la untdelemn si vin, dar se mananca numai o data pe zi. Daca se intampla miercuri si vineri un sfant cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleaga la untdelemn, peste si vin. Dezlegare la peste se da de asemenea la praznicul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), in orice zi ar cadea.
Ultima zi a Postului Craciunului
Ultima zi a Postului Nasterii (24 decembrie), numita ajunul Craciunului, este zi de post mai aspru decat celelalte zile : se ajuneaza pana la Ceasul IX, cand se obisnuieste sa se manance, in unele parti, grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului lui Daniel si al celor trei tineri in Babilon (Daniel I, 5, 8-16). In unele parti se ajuneaza in aceasta zi pana la rasaritul luceafarului de seara, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nasterea Domnului. Aceasta ajunare aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care, in seara acestei zile, primeau botezul crestin si apoi prima impartasire.
Postul Craciunului – Postul Nasterii Domnului – Randuieli liturgice specifice
In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului – Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia
Şi pe Dumnezeu cine L-a făcut?
” Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.”… asa ne spune iubitul nostru parinte Arsenie Boca. Oricate dovezi ne arata creatia, ateul tot in orbirea mintii sale sade. Oricate argumente, surse istorice si marturii vei prezenta unui ateu, tot ca unei pietre vei vorbi.
Dar ateul de astazi, fiindu-i mintea afumata si infumurata de stiinta evolutionista si multa parere de sine, intreaba sec: “Daca toate sunt facute de Dumnezeu, atunci pe Dumnezeu cine L-a facut?”. Acest mod perfid de a vedea lucrurile a omului modern, a omului materializat pana in strafundul fiintei, se datoreaza faptului ca a fost invatat sa creada ca poate cuprinde necuprinsul cu mintea sa, a fost invatat ca totul poate fi vazut si pus sub microscop, ca taina poate fi masurata, ca sufletul poate fi disecat si radiografiat, ca gandul ar putea fi pozat, si ca tot ceea ce exista, vazut sau nevazut, ar incapea in mintea lui ingusta. Totusi, ca sa nu lungim vorba, mai bine vedem ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu, ca poate poate, se mai incumeta cineva sa nu mai umble in intunericul propriei minti.
Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)
Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei)
Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian)
Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin)
Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul)
În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)
Iata acum ce spune si Dumnezeu despre sine Insusi:Faţa Mea nu vei putea sa Mio vezi! (Sfânta Scriptura)
Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptura)
Faţa Mea nu vei putea sa Mi-o vezi! (Sfânta Scriptura)
Eu sunt Pâinea vietii, care Sa pogorât din cer. Daca manânca cineva pâinea aceasta, va trai în veac. Si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care-L voi da pentru viata lumii. (Sfânta Scriptura)
Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. (Sfânta Scriptura)
Cand se va lasa ateul de nebunia sa? Cand va renunta in a-si gasi bucuriile in pacat, si-atunci cand isi va vedea propria sa nimicnicie, pentru ca la Dumnezeu se vine doar cu smerenie. De aceea inchei tot cu cuvintele parintelui Arsenie Boca: “Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.”
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”
Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Adormirea Maicii Domnului, Uspenia sau Sfântă Maria Mare, cum este numit praznicul în popor, este sărbătoarea care prăznuieşte Adormirea Sfintei Fecioare Maria, adică mutarea ei din viaţa aceasta trecătoare, la cea veşnică şi neîmbătrânitoare, în Împărăţia Fiului ei.Domnul, Cel Care pe Muntele Sinai a dat a Cincea Poruncă, Cinsteşte pre tatăl şi pre mama ta, a arătat cu exemplul vieţii Lui cum trebuie să îşi respecte omul părinţii lui cei trupeşti.
Răstignit pe Cruce cu trupul fiind, şi întru cele mai cumplite chinuri aflându-Se, El Şi-a adus aminte de Maica Lui, şi arătând către Apostolul Ioan ce se afla acolo, i-a zis: Femeie, iată fiul tău. Domnul Hristos a înţeles slăbiciunea firii omeneşti, dar dragostea de mamă era puternică încât în văpaia durerilor şi a chinurilor de moarte, încredinţează pe Maica Sa în grija Ucenicului celui iubit, Mîntuitorul dându-şi sufletul Lui pe Cruce. Sfântul Apostol Ioan a luat-o pe Maica Domnului în casa sa şi a purtat grijă de ea până la sfârşitul vieţii ei, căci întru acea casă a rămas Maica lui Dumnezeu până la suflarea ei cea mai de pe urmă. Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blândeţea şi cu răbdarea ei, ea le-a fost de cel mai mare ajutor Ucenicilor Fiului ei iubit şi Dumnezeu.
Maica Domnului şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetînd adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mântuirea omenirii, mai cu seamă cerceta Golgotha, Bethleemul, şi Muntele Măslinilor. In fiecare din aceste locuri, ea se ruga cu genunchii plecaţi, şi mai cu seamă se ruga astfel la Golgotha. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde l-a cercetat pe Sfintul Ignatie Teoforul; de asemenea ale călătoriei ei în Insula Cipru, unde l-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi şi la Sfântul Munte Athos, pe care ea însăşi l-a binecuvîntat; şi a rămas o vreme la Efes în grija Sfântului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu oferă creştinilor primul model şi îndemn de a cerceta locurile sfinte din dragoste pentru Acela Care prin Prezenţa Lui, prin Patima Lui şi prin Slava Lui a făcut din aceste locuri altare sfinte de închinare omenirii dreptcredincioase.
La o vârstă mai înaintată, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cît mai curînd cu putinţă. Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stâlpare de finic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormântării ei. După acea rugăciune ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorirea inimii Maicii Lui, iar Apostolii, au fost aduşi în chip minunat pe nori de sfinţii îngeri, la Ierusalim. Maica Domnului i-a întîmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mîngîiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi şi-a dat liniştită al ei suflet în mînile lui Dumnezeu, fără durere şi fără suferinţă a trupului. Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspândit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormântul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana.Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormântare a fost ascunsă de ochii iudeilor. Dar chiar şi aşa, arhiereii de atunci trimit o ceată în frunte cu un recunoscut tâlhar, Anton care reuşeşte să pună mâna pe sicriu, însă de la coate, o putere nevăzută i-a tăiat mâinile. El atunci a strigat către Apostoli să-l vindece, şi s-a vindecat cu adevărat mărtursind credinţa în Iisus Hristos Mântuitorul.
De la această înmormântare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întrutot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu. Apostolul Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormântarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate. Dar când Apostolii au deschis mormântul Maicii Sfinte, au văzut ca prin minune, că trupul ei fusese mutat împreună cu sufletul ei, către cereştile locaşuri, iar mormântul era gol. În acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi pururea. Bucuria lui Toma şi a celor dimpreună cu el a străbătut, pe deasupra tristeţii, toată istoria creştinătăţii; ea a fost cuprinsă în viers de strună, pentru a fi trăită şi cântată şi de noi, cei de azi, ca şi de cei ce vor mai veni, pe cărările creştinătăţii.
Nu se cunoaşte vârsta la care a trecut la Ceruri Maica lui Dumnezeu, dar părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi este că Maica Domnului avea peste 80 de ani şi văzuse dărâmarea Ierusalimului profeţită de Iisus. Mântuitorul Însuşi a venit la adormirea Ei ca să-i primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi; acelaşi lucru îl întâlnesc, în felurite chipuri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. În ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai, prin nădejde, şi într-o oarecare măsură este chiar pregustat; dar apoi ostenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, întunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare rămâne bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentru drumeţul pe care l-a prins seara. Nădejdea este dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorniciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa.
Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitive şi data sărbătoririi ei la 15 august.
În Apus, sărbătoarea a fost generalizată puţin mai târziu de către papa Teodor I (642-649), care era originar din Ierusalim, şi care a impus data de 15 august ca dată a sărbătoririi Adormirii Maicii Preacurate, ca în Răsărit.
Putem învăţa din exemplul vieţii Maicii Domnului cum să ne săvîrşim rugăciunea: cu evlavie, în genunchi, şi cum să ne rugăm pentru ca sfîrşitul nostru să fie repede, fără durere, şi neînfruntat de cumpliţii diavoli care păzesc sufletul omului la ieşirea şi după ieşirea lui din trup, spre a-l arunca în gheena focului.
Maica Domnului s-a rugat să nu vadă feţele acestea necurate care pedepsesc pe cei înnegriţi de păcat. Ne închipuim noi oare cît de cumplită este trecerea sufletului prin vămile văzduhului? Dacă însăşi cea Preacurată s-a rugat să fie scutită de această cumplită vedere, oare noi, păcătoşii, ce vom face? Căci ea s-a rugat astfel din adînca ei smerenie, nepunându-şi nicicum nădejdea în nevinovăţia ei de Maică a lui Dumnezeu.
Prin rugăciuni adresate Maicii Domnului şi a dreptei cinstirii şi-au găsit alinarea multe suflete îndurerate. Primele spitale, orfelinate, aziluri au fost înfiinţate sub patronajul Maicii Domnului. Toate formele de artă au închinat Sfintei Fecioare măiestria lor. În cele mai cunoscute muzee ale lumii cu valori inestimabile există chipul Sfintei Fecioare în rugaciune, lângă Fiul ei, lângă cruce sau de-a dreapta Mântuitorului; dar şi cele mai modeste căsuţe de creştini sunt protejate de chipul blajin al Preacuratei. Cele mai cutremurătoare monumente ale literaturii universale sau cele mai sensibile versuri, cântece sau imne au fost dedicate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca: fecioară, mamă, protectoare, ajutătoare. M. Eminescu încheie Rugaciunea sa cu invocarea Maicii Domnului: Privirea-ţi adorată asupră-ne coboară, o Maică Preacurată şi pururea fecioară, Maria!
Inaintaşii noştrii din moşi strămoşi, pe lângă cinstirea deosebită pentru Sfânta Fecioară, i-au înălţat biserici, i-au zidit troiţe la răspântii, i-au cântat bucuriile şi durerile în colinde religioase, ca cele mai vechi mărturii orale ale cinstirii ei. Un mare istoric şi filolog spunea: „creştine, dacă nu cinsteşti şi nu cânţi imne şi colinde pentru Maica Domnului,înseamnă că eşti străin de neam, nu-ţi iubeşti mama, nu ţii la sora ta, nu-ţi protejezi fiica, nu-ţi respecţi familia.”(B.Petriceicu Haşdeu).
Aşadar, sărbătoarea de astăzi este, pe lângă cinstirea Adormirii Maicii Domnului, şi o răscolire a sufletelor creştinilor care sunt legate de moşi şi strămoşi, de nădejdea mântuirii adusă de Sfânta Fecioară, care a fost Mamă după trup a Mântuitorului, Împărăteasa cerului, mângâierea apostolilor, protectoarea văduvelor şi orfanilor, însoţitoarea celor nedreptăţiţi, salvarea celor deznădăjduiţi şi Maica noastră a tuturor creştinilor.
Amin!
Nepasarea
Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza “crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa “pofta” inimii sale. Atunci cand “pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.
Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.
Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. “Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.
Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este “toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, “nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.
Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, “omul rupt de ceilalti”.
Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta “orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.
Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de “altceva”, ci fata de “altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.
Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa “purtam de grija”.
Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.
Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de “moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.
Radu Alexandru
“Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul
nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte “de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc “de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc “de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.” (Părintele Cleopa)
Tot Părintele Cleopa spunea la un moment dat ca atunci când ai făcut ochi dimineaţă să faci repede semnul crucii, apoi să dai cu puţină apă pe ochi şi apoi imediat să mergi în faţa icoanelor la rugăciune. În felul acesta vei putea să te rogi netulburat de gândurile care încep să-şi facă loc în mintea ta imediat cum ai deschis ochii.
Somnul este asemănat uneori de sfinţii părinţi cu moartea, iar trezirea de dimineaţă cu învierea. Mi s-a întâmplat să mă trezesc, şi pentru câteva secunde să nu ştiu unde sunt, ce trebuie să fac, ce zi este, eram total buimac. De obicei imediat ce văd lumina zilei încep să mă gândesc ce am de făcut pe parcursul zilei, astfel că până să ajung la rugăciune mintea e oarecum tulburată de grijile şi problemele pe care trebuie să le rezolv.
În plus de asta visele din timpul nopţii ne pot şi ele influenţa începutul zilei prin felul în care îşi pun amprenta pe starea noastră duhovnicească. Unele ne pot bine-dispune şi însufleţi lăsându-ne o bucurie în suflet pe care o punem la temelia stării noastre mentale cu care vom aborda evenimentele din timpul zile. Dar în acelaşi fel visele ne pot tulbura pornind în treburile de zi cu zi întristaţi şi fără chef de viaţă, cu atitudine pesimistă care uneori se apropie de deznădejde.
Vremea de afară este un alt factor care ne poate schimba starea pe care o vom avea dimineaţa. Sfinţii părinţi spun că pe cei încă plini de patimi starea vremii îi poate influienţa, dar pe cei nepatimaşi, plin de Duhul Sfânt, nimeni şi nimic nu le poate lua bucuria apropierii de Dumnezeu.
Se poate ca uneori să fim treziţi de un telefon sau de cineva care sună la uşă iar toate aceste interacţiuni cu persoanele care ne-au trezit îşi pun amprenta în bine sau în rău asupra nostră. Se poate ca uneori să ne trezim cu dureri de cap sau de spate, sau să ne trezim la fel de obosiţi pentru că am dormit prea puţin sau prea zbuciumaţi de griji.
Aşa stând lucrurile vedem că sunt o mulţime de factori care dimineaţa ne pot schimba starea noastră duhovnicească (starea psihologică) şi implicit felul în care ne vom comporta cu cei din jur pe parcursul zilei şi modul în care vom rezolva problemele pe care le întâmpinăm. Există o expresie în popor la noi care este atribuită celor morocănoşi: “ce-ai făcut dimineaţă, te-ai trezit cu faţa la cearceaf?”
Indiferent de vârsta şi viaţa pe care o avem scopul nostru în fiecare zi stă în porunca dată de Domnul Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).
Patimile noastre şi ispitele de la diavol ne vor împiedica mereu să împlinim această poruncă de-alungul zilei. Din acest motiv avem mare nevoie Dumnezeu în fiecare dimineaţă, El fiind singurul care poate schimba grijile noastre în probleme deja rezolvate, supărarea în bucurie, deznădejdea în speranţă, întunericul din sufletul nostru în lumină.
Rugaţi-vă mereu dimineaţa, aruncaţi-vă grijile în faţa lui Dumnezeu! Spuneţi: “Doamne am de rezolvat cutare lucru dar mi-e frică că n-o să reuşesc.. se pot întâmpla multe care să mă împiedice să reuşesc…ajută-mă!”.
Rugaţi-vă în faţa Lui zicând rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…; Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…) apoi spuneţi rugăciunile de umilinţă (Milueşte-ne pe noi Doamne….; Doamne milueşt-ne pe noi că în Tine am nădăjduit…; Uşa milostivirii Tale deschide-o nou binecuvântată Născătoare de Dumnezeu…) apoi Crezul (Cred într-Unul Dumnezeu…) apoi psalmul 50 (Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…), căntaţi “Apărătoare Doamnă…” şi acum în această perioadă cântaţi şi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi…”.
Dacă aveţi vreme şi v-aţi trezit din timp făceţi-vă canonul de rugăciune pe care vi l-a rânduit părintele duhovnic, pentru că seara veţi fi obosiţi şi-l veţi face cu greu.
Citiţi din Sfânta Evanghelie măcar câteva pasaje sau un capitol întreg, căci multă bucurie şi nădejde vă va da. Veţi simţi cum vă va lumina Dumnezeu descoperindu-vă înţelesuri adânci ale cuvintelor Sale, care vă vor călăuzi pe tot parcursul zilei. Citiţi şi din Vechiul Testament şi din cel Nou, pentru că orice cuvânt al Scripturii e plin de har şi de adevăr.
Faceţi câteva mătănii sau mai multe în faţa icoanei Mântuitorului, pe măsura puterilor şi ziceţi: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”. Faceţi mătănii şi la icoana Maicii Domnului şi la icoanele sfinţilor ocrotitori ai casei sau căsniciei voastre.
Cereţi-i lui Dumnezeu ajutor pentru tot ce veţi face în timpul zilei şi vă veţi minuna de micile minuni pe care le veţi trăi până seara.
Nu plecaţi de acasă fără brăţara cu mătănii pe care s-o ţineţi mereu în mână rotind-o bobiţă cu bobiţă şi zicând în gând la fiecare: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”.
În drum spre şcoală, spre servici sau către locul în care mergeţi rugaţi-vă în gând pentru cei pe care-i întâlniţi. Nu judecaţi pe nimeni! Osândiţi-vă în toate pe voi şi pe ceilalţi priviţi-i ca pe oameni curaţi şi fără vină. Daţi milostenie celor care vă cer, şi nu vă întoarceţi faţa de la nimeni care întinde mâna, aşa cum Dumnezeu niciodată nu-şi întoarce faţa de la noi chiar dacă nu merităm să primim mila Sa.
Aşa făcând vom pune început bun fiecărei zile şi fiind împreună cu Dumnezeu nu ne vom teme de nimic. Oriunde aţi fi, orice aţi face, dacă nu vă descurcaţi, cereţi ajutorul lui Dumnezeu în gând, iar dacă totul vă merge bine mulţumiţi-i clipă de clipă.
Priviţi fotografia de mai sus. Aşa cum razele soarelui pătrund în desişul pădurii, tot aşa să lăsăm şi noi ca dimineaţa, prin rugăciune, harul lui Dumnezeu să pătrundă în desişul inimii noastre.
Hristos a înviat!
(Claudiu)
Care este fericirea intai si ce inteles are?
“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”. Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.
Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.
Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.
Sursa : http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro
Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra ?
Noi singuri nu putem sa ne pazim de diavol, noi singuri nu putem sa ne mantuim, noi singuri nu putem sa supravietuim. Harul lui Dumnezeu este cel care ne pazeste si ne intareste, spre a birui.
Vietuind in necredinta, diavolul se va multumi cu a ne ispiti si a ne dobora sistematic, putin cate putin, cati omul necredincios traieste pentru lumea aceasta trecatoare. Cu cat de vom intari insa in credinta, in nadejde si in dragoste, cu atat diavolul ne va lupta mai tare si mai pe fata, deoarece, crezand, vom tanji dupa Dumnezeu si dupa viata cea vesnica.
Cu cat este omul mai slab, cu atat nu ingaduie Dumnezeu diavolului sa il atinga in chip vazut. Cand insa crestinul a inceput sa paseasca pe calea cea stramta a Imparatiei, atunci, intarit fiind de har, diavolul va primi “aprobare” de a incerca rezistenta iubirii aceluia.
Sa ne amintim de Dreptul Iov:
“Domnul a zis catre Satan:
- De unde vii?
Iar Satan a raspuns Domnului si a zis:
- Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si in jos.
Si Domnul a zis catre Satan:
- Te-ai uitat la robul Meu Iov, ca nu este nici unul ca el pe pamant, fara prihana si drept si temator de Dumnezeu si care sa se fereasca de ce este rau?
Dar Satan a raspuns Domnului si a zis:
- Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard in jurul lui si in jurul casei lui si in jurul a tot ce este al lui, in toate partile si ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui au umplut pamantul? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de tot ce este al lui, sa vedem daca nu Te va blestema in fata!
Atunci Domnul a zis catre Satan:
- Iata, tot ce are el este in puterea ta; numai asupra lui sa nu intinzi mana ta.
Si Satan a pierit din fata lui Dumnezeu.” (Iov 1, 7-12)
Indracirea
Diavolul nu poate intra in om fara ingaduinta lui Dumnezeu, iar cand intra, el nu intra atat pentru putere vrajilor si a fermecelor, cat pentru ingaduinta primita de la Dumnezeu. Daca nu ar ingadui Dumnezeu, nici toti vrajitorii din lume nu ar avea putere sa indraceasca pe un om.
Pana si pentru a intra in turma de porci, diavolii I-au cerut voie mai intai Mantuitorului, daramite pentru a intra intr-un om. “Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit.” (Luca 8, 21-22)
De ce ingaduie Dumnezeu indracirea cuiva, nu cred ca sunt in stare sa raspund. Insa gandesc ca aceasta se intampla din pricina mandriei, spre a vedea toti cat de neputincios este omul in fata diavolului, cand ramane de unul singur, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.
Gandesc si la faptul ca aceasta se ingaduie spre intarirea credintei celor slabi si a celor in cauza. Deci putem spune ca aceasta se petrece tot din mila si iubirea lui Dumnezeu, care doreste mantuirea tuturor, nici unul nefiind de pierdut.
Chiar imi spunea un parinte, recent: “Se mantuieste si el (indracitul), insa vezi cu ce pret.” Am ramas surprins de acest cuvant, insa apoi mi-am dat seama ca respectivul avea o credinta de piatra si un post aspru de neinchipuit, daruri primite dupa indracire. Si inca nu a scapat de duhul cel viclean.
Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra ?
Noi singuri nu putem sa ne pazim de diavol, noi singuri nu putem sa ne mantuim, noi singuri nu putem sa supravietuim. Daca am putea sa ne pazim de viclenia diavolului, daca am putea sa ne mantuim singuri, daca am putea sa nu murim, de ce am mai avea de nevoie de Dumnezeu ?!
“- Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca?
- Iar Hristos a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu.” (Luca 18, 26-27).
Crestini fiind, invatatura propovaduita trebuie sa fie zugravita si in faptele noastre. De absoluta trebuinta, ca si celelalte pe care le voi aminti, mai jos, este dreapta credinta. Pentru erezii si invataturi gresite, Parintii au anatemizat pe unii si pe altii, spre a nu strica Biserica lui Hristos, lasandu-i in grija lui Dumnezeu. Dreapta credinta se cunoaste si se intareste citind Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Cine crede in Dumnezeu trebuie sa creada si in diavol, care adesea se chinuie sa ramana ascuns, chiar si in mintea celor ce se aduna in Biserica.
Participarea la sfintel slujbe atrage harul lui Dumnezeu, curateste mintea si ajuta spre o rugaciune cat mai asezata. Chiar si fara a intelege slujbele, este de neaparata trebuinta a participa la ele. La vremea potrivita, mintea ni se va lumina si vom intelege mai multe.
Postul si rugaciunea raman principalele arme impotriva diavolului.
“Si mergand ei spre multime, s-a apropiat de Hristos un om, cazandu-I in genunchi si zicand:
- Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece.
Iar Iisus, raspunzand, a zis:
- O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine.
Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte:
- De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a raspuns:
- Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post.” (Matei 17, 14-21)
Puterea harului lucrator in Taina Sfintei Spovedanii este adesea trecut cu vederea. Deasa spovedanie este de mare folosinta, prin aceasta scotand la iveala toate gandurile inimii, ca nici unul sa nu prinda radacini peste saptamana, peste luna sau peste an. Spovedania nu trebuie sa fie urmata, in mod obligatoriu, de Impartasanie, de aceea, ea se poate face oricand, fara prea mari pregatiri.
Impartasania este izvor de putere si de vindecare. Apropierea de Mantuitorul Iisus Hristos, in Taina Euharistiei, nu trebuie sa se faca nici des, nici rar, ci potrivit starii sufletesti a fiecaruia. Astfel, unuia ii este de folos sa se impartaseasca saptamanal, iar altuia, numai de patru ori pe an. Aceasta hotaraste numai duhovnicul, in urma unei bune cunoasteri a sufletului celui care se apropie cu pocainta.
Impartasania cu nevrednicie mai mult imbolnaveste decat insanatoseaza, mai mult strica decat face bine, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: “Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” (I Corinteni 11, 28-30).
Viata trupeasca trebuie si ea pusa in buna randuiala. Foarte mult vorbeste Parintele Arsenie Boca despre importanta vietii trupesti in lucrarea mantuirii omului. Astfel, sexualitatea si alimentatia sunt cele mai folosite doua aspecte pe care diavolul le denatureaza, spre a strica si pe celelalte ale vietii omului.
Harul trebuie cautat, urmarit si dobandit cu toata puterea, caci “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12). Omul primeste har prin Sfintele Taine, dar si prin multe alte mijloace: Anafura, Aghiasma, Icoane, Mir, Sfinte Moaste, Sfanta Cruce, binecuvantarea preotului, rugaciune, virtuti, etc.
Teodor Danalache
În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti, dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare mijloace.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu există iad si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798 (dominatia papalitătii).
Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii sunt slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să intre în singurul adăpost adevărat – secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi pecetea si semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti de partea lui Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti crestini este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventisii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la secta cu 10% din venitul lunar, sub deviza “mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activităti aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea întreagă si desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi si dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveste interpretarile profetiilor escatologice, adventistii detin un loc de frunte din punct de vedere al originalitatii ideilor de interpretare.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite. Cele mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea – Miscarea de Reformă, Societatea misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead. Primii din această serie activează si în România.
“AZS – Miscarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea ‘profetesei’ Ellen G. White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemtoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului si Solul misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura Scurtă lămurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă (Bucuresti, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti falsi si profeti mincinosi.
Cea mai recentă actiune a sectei adventistilor din România a avut loc în anul 2006, când, manifestând o josnicie unică printre sectele neoprotestante, s-au înfrătit cu sodomitii în lupta împotriva icoanelor.
In urma evenimentelor petrecute in ultimul timp, in comitatea noastra locala a luat fiinta o grupare de sectanti adventisti care in ciuda neadevarurilor sustinute este intr-o reala crestere.
